Cunoaşterea unui aspect al
realităţii nu se reduce la a acumula totalitatea informaţiilor cu privire la
aspectul respectiv (de exemplu, elevul). Un profesor cunoaşte numeroase date
despre elevii săi, dar cunoaşterea este complexă doar atunci când îşi propune
în mod special acest lucru şi când realizează demersuri în acest sens.
În psihologie, a cunoaşte
înseamnă „a descifra formula psihologică individuală” (Holban, 1978), altfel
spus a-i cunoaşte personalitatea, cu toţi factorii implicaţi (fizici,
fiziologici, psihologici, culturali), precum şi stilul personal de a se
relaţiona la mediu.
A cunoaşte elevul presupune a-l
cunoaşte astfel încât să-l putem îndruma, adică să-i punem un diagnostic, dar
şi un prognostic. Cunoaşterea personalităţii elevului se realizează concomitent
cu cea a condiţiilor de mediu familial, social, şcolar în care elevul a crescut
şi s-a dezvoltat. Cunoaşterea trebuie să fie una unitară, să abordeze simultan
toate aspectele şi în dinamica lor, în corelaţie cu mediul exterior.
Cunoaşterea fiecărui elev este
una din cele mai importante provocări pentru un cadru didactic. Într-o abordare
complexă şi atractivă, fiecare elev va fi tratat în mod special, ca o
individualitate unică şi nu ca parte a unui grup. Responsabilitatea cunoaşterii
elevilor, pentru a le descoperi şi a le dezvolta potenţialul, pentru a-i ajuta
pe ei să se cunoască, pentru dezvoltarea încrederii în sine este „startul”
pentru reuşita activităţii educaţionale. Dezvoltarea materialelor de învăţare
adecvate nevoilor individuale şi potenţialului constituie baza formării
abilităţilor utile în timpul şcolii, dar mai ales după aceea.
Azi, elevii au nevoie de
profesori care să-i ajute să se cunoască, să se descopere pe ei înşişi, dar
care să-i ajute să descopere cunoaşterea şi „să înoate” în oceanul
informaţional, prin dezvoltarea celor opt competenţe cheie.
Cunoaşterea este putere.
Cunoaşterea elevilor, deşi nu este o temă nouă, însă mereu actuală, reprezintă
„puterea” pentru dezvoltarea unui management eficient al clasei şi asigurarea
de şanse egale/ echitabile, optimizarea procesului de predare–învăţare în
raport cu nevoile identificate, adaptarea la cerinţele şcolii, dezvoltarea
fiecărui copil prin valorizarea particularităţilor psihoindividuale.
Mihai Golu consideră că
următoarele principii sunt direcţii de acţiune funcţionale pentru profesorii şi
diriginţii care investighează cunoaşterea elevilor:
Abordarea unitară a personalităţii elevului (sistemul
psihic uman);
Anticiparea dezvoltării personalităţii elevului
(resursele de învăţare);
Autodeterminarea personalităţii elevului (relaţii
sociale, şcolare, personale).
În Dicţionarul de Pedagogie, se
evidenţiază cunoaşterea elevilor ca o premisă pentru individualizarea procesului
de predare–învăţare–evaluare: „acţiunea de adaptare a activităţii didactice la
particularităţile fiecărui obiect al educaţiei, care asigură o dezvoltare
integrală optimă şi o orientare eficientă a aptitudinilor proprii, cu scopul
integrării creatoare în activitatea socială.
Concepţia despre sine se referă
succint la percepţia personală şi percepţia celorlalţi despre sine. Eul
cognitiv, Eul fizic, Eul social, Eul profesional, Eul emoţional, Eul spiritual
sunt componente importante ale abordării procesului cunoaşterii de sine şi
imaginii de sine, care durează, practic, toată viaţa. Succesele şi eşecurile
trăite, interacţiunile cu ceilalţi, manifestarea calităţilor,
caracteristicilor, valorilor, resurselor, intereselor, abilităţilor,
competenţelor, atitudinilor reprezintă oportunităţi pentru cunoaştere şi
autocunoaştere, pentru construirea propriei identităţi, a încrederii în sine,
ca „miez” pentru asigurarea succesului la şcoală şi în viaţă.
Elevii iubesc să descopere, să
fie detectivi, să se joace, chiar şi adolescenţii, atât de sofisticaţi
emoţional. Este un mod interesant de a ne cunoaşte unii cu ceilalţi şi de a
afla lucruri importante sub formă de jocuri interactive. De fiecare dată
trebuie analizate aceste experienţe pentru a le conştientiza. O imagine face
cât o mie de cuvinte.
„Cercetarea” elevului, realizată
prin diferite metode clasice (observaţia, chestionarul, fişa şcolară, teste
psihologice, sociometrice, biografia, autobiografia, analiza produselor
activităţii, experimentul), dar şi tehnici empirice (activităţi de
autocunoaştere/intercunoaştere, jurnal, observaţii spontane, consemnări
factuale) pune în valoare „faptele şi informaţiile” semnificative despre
stadiul şi evoluţia personalităţii acestuia.
Nivelul de realizare a unor
capacităţi psihologice (atenţia, memoria, limbajul, gândirea, temperamentul,
inteligenţa, caracterul) se raportează la baremul de normalitate prin
indicatorii obţinuţi. Identificarea resurselor de progres şi elaborarea
planului de acţiune sunt sarcini de bază pentru cadru didactic, pentru echipa
de intervenţie, cadre didactice, diriginţi, colegi, părinţi, psihologi,
pedagogi, logopezi, manageri şcolari, asistenţi sociali.
În procesul de
cunoaştere al elevilor, instruirea/educaţia diferenţiată este răspunsul pe
care-l dă cadrul didactic diversităţii de manifestare a elevilor.
Astfel...
conţinutul, procesul, produsul şi mediul de învăţare
se poate diferenţia după profilurile de inteligenţă, nevoile şi interesele
elevilor;
parcurgerea materiei se poate face în conformitate cu
ritmurile diferite de învăţare ale elevilor;
evaluarea este văzută ca un proces formativ, permanent,
continuu.
Înţelegerea
şi cunoaşterea personalităţii unui elev sau a oricărei fiinţe umane, a
determinat o explozie a tendinţelor de cuantificare şi de cunoaştere a
persoanei cu ajutorul testelor, psihotehnicii şi a psihologiei aplicate.
Practica
pedagogică demonstrează că în domeniul instrucţiei şi al educaţiei, strategiile
didactice identice generează rezultate diferite. Pentru o acţiune eficientă,
orice educator trebuie să renunţe la tipare unice şi la prejudecăţi şi să-şi
direcţioneze acţiunea bazându-se pe cunoaşterea capacităţilor, intereselor şi
atitudinilor elevilor. Fiecare educator trebuie să caute în elevul său ceea ce
este mai bun şi să pună în valoare potenţialităţile fiecăruia. Tendinţa actuală
de individualizare a formării şi instruirii, impune dezvolatrea la profesori a
imţului diagnostic şi utilizarea unor metodologii adecvate de cunaoştere.
Pentru a
diagnostica şi a interveni corect, profesorul trebuie să identifice precis
dificultăţile de învăţare, trebuie să ajungă la rădăcina problemei. Pentru a
cunoaşte capacităţile fiecărui elev, profesorul trebuie să efectueze mai multe
probe pentru testarea fiecărei sarcini dintr-o “ierarhie a procesului de
învăţare”, iar rezultatele vor indica ce sarcini pot fi sau nu îndeplinite de
fiecare elev.
Există o
tendinţă unanim acceptată de împărţire a metodelor de cunoaştere în două
categorii: metode clinice (observaţia, convorbirea şi metoda biografică) şi
metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul).
Din punctul de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cât
mai amănunţită a persoanei, în timp ce metodele psihometrice se orientează spre
stabilirea rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. De
aceea, orientarea predominantă în cazul metodelor clinice este cea calitativă,
iar în cazul metodelor psihometrice este cea cantitativă.
În legătură
cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice sunt mult mai
exacte, specificându-se de fiecare dată limitele de eroare. Metodele clinice au
un grad mai scăzut de obiectivitate, deoarece depind de subiectivitatea celui
care face analiza.
Voi vorbi
despre metoda psihometrică de cunoaştere, mai precis despre: chestionar, test
şi experiment.
Chestionarul
este un set de întrebări, bine organizate şi structurate pentru a obţine date
cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup de personane, şi ale căror
răspunsuri sunt consemnate în scris. Este cea mai obişnuită metodă de colectare
a datelor şi se bazează pe autoraportările subiecţilor la propriile lor
percepţii, atitudini sau comportamente, mai ales când investigaţia cuprinde o
populaţie mai largă.
Marele
avantaj al chestionarului este că valorizează introspecţia şi prin aceasta
investigatorul măsoară percepţii, atitudini şi emoţii subiective. Pot fi
repetate şi prin observaţie, dar legăturile dintre comportament şi unele stări
interne nu sunt mereu reale.
Principalul
dezavantaj este acela că noi nu suntem siguri dacă persoanele dau raportări ale
propriilor simţăminte. Tendinţa de faţadă pe care unii o manifestă, îi
determină să-şi ascundă sentimentele şi atitudinile care nu sunt acceptate
social. Acest dezavantaj este sporit în cazul chestionarului faţă de
convorbire, deoarece nu există un contact direct cu subiectul şi nu avem
indicii cu privire la sinceritatea răspunsurilor.
Metoda
testelor – deşi este una dintre cele mai folosite metode pentru cunoaşterea
psihologică a persoanei, nu se recomandă a fi utilizată decât de specialişti şi
atunci cu mare prudenţă, interpretarea rezultatelor făcându-se numai în funcţie
de valoarea diagnosticată a testului.
Funcţia
principală a testelor psihologice este de a măsura diferenţele dintre indivizi
în diferite situaţii. Cu ajutorul testelor putem obţine, într-un timp relativ
scurt, informaţii destul de precise, cuantificabile, obiective şi se poate
formula un prognostic. Există numeroase definiţii date testului, dar într-o
definiţie sintetică este o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii
propuse spre rezolvare, al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date.
Elaborarea unui test presupune o activitate de cercetare laborioasă prin care
se stabilesc structura internă a testului, aspectele psihologice, precum şi
sistemul de evaluare şi valoarea pe care o are pentru cunoaştere şi predicţie.
În acest
fel, putem distinge următoarele categorii de teste:
teste de inteligenţă şi dezvoltare mintală care măsoară
aptitudinea cognitivă generală;
teste de aptitudini şi capacităţi care măsoară
aptitudinile de grup cele specifice;
teste de personalitate care măsoară însuşiri de
temperament şi caracter, iar acestea se împart în două categorii: teste
obiective de personalitate şi tehnici proiective în încercarea de a studia
inconştientul;
teste de cunoştinţă sau docimologice care măsoară nivelul
cunoştinţelor acumulate de subiecţi.
Testele
psihologice în selecţie sunt instrumente în grup şi îşi găsesc cel mai bine
aplicaţia în selecţia nivelului educaţional şi sunt mult mai bune decât
interviurile sau recomandările profsorului.
Prin
perfecţionarea şi validarea lor, testele pot să aducă o contribuţie importantă
la identificarea factorilor ce conduc la succes sau eşec, deci la dezvoltarea
teoriilor din domeniul psihologiei educaţionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu