BUCHET PENTRU MAMA !!!

PELERINAJUL DE FLORII (2014) PROCESIUNE A COMUNIUNII SI COMUNITATII ECLEZIALE

Sărbătoarea Floriilor reprezintă cel mai important praznic înaintea Învierii şi marchează intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim. Pelerinajul de Florii ne aminteşte, împreună cu Sfintele Evanghelii şi cu slujbele Bisericii Ortodoxe, că Mântuitorul a intrat în Ierusalim pentru ca apoi, în săptămâna următoare, să pătimească multe suferinţe, culminând cu Răstignirea Sa pe Cruce.

Pelerinajul de Florii practicat astăzi vesteşte, legătura duhovnicească dintre Sâmbăta Învierii lui Lazăr, urmată de Duminica Intrării Domnului în Ierusalimul pământesc, şi Sâmbăta Mare a odihnei Domnului în mormânt, urmată de Duminica Învierii Domnului. Este o adeverire a biruinţei lui Hristos asupra morţii lui Lazăr şi o prevestire a biruinţei lui Hristos asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului, prin Învierea Sa proprie din morţi.

Pelerinajul de Florii vesteşte, legătura dintre Taina Crucii şi a Învierii Domnului, dintre intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc, ca să pătimească „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“, şi intrarea Domnului în Ierusalimul ceresc, ca să ne dăruiască nouă viaţă şi bucurie veşnică. În orice oraş sau localitate s-ar desfăşura el şi oricâte opriri ar cuprinde, pelerinajul de Florii trebuie să înceapă într-o biserică şi să se încheie într-o altă biserică, pentru că Biserica poartă în ea taina Ierusalimului ceresc şi ne pregăteşte pentru Înviere sau pentru Paşti, adică pentru trecerea de la păcat la sfinţenie, de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.

Pelerinajul de Florii, ca o procesiune a comuniunii şi comunităţii ecleziale, dar şi ca o călătorie-trecere a noastră prin cetate, este şi simbol al vieţii noastre trecătoare, şedere provizorie într-o cetate a patriei pământeşti spre mutare în cetatea netrecătoare din ceruri, după cum ne învaţă Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, zicând: „N-avem cetate stătătoare aici, ci căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13,14) sau că „cetatea noastră este în ceruri“ (Filipeni 3, 20). Pelerinajul de Florii care ne pregăteşte pentru a înainta spre Sfintele Paşti ne cheamă să medităm la trecerea noastră prin viaţă şi prin lume. Când purtăm în mâini lumânări şi flori, să ne gândim câtă lumină am adunat în sufletele noastre şi câtă lumină răspândim în jurul nostru sau lăsăm în urma noastră, când trecem dintr-o cetate în cealaltă. Astfel, pelerinajul nostru către Ierusalimul ceresc începe în sufletele noastre, pe „calea credinţei“, adunând florile faptelor bune pentru întâlnirea cu Hristos Domnul.

Pelerinajul de Florii ne aminteşte de iubirea lui Hristos faţă de prietenul Său Lazăr şi faţă de surorile acestuia, Marta şi Maria. Sfânta Evanghelie după Ioan ne spune că, văzându-l mort pe Lazăr, „Iisus a lăcrimat“ (loan 11, 35), iar iudeii se mirau, zicând: „Iată cât de mult îl iubea“ (Ioan 11, 36). Iubirea lui Hristos pentru prietenul Său Lazăr cuprinde peste timp pe toţi cei ce prin credinţă sunt prietenii Lui.

De aceea, cântarea numită tropar, care se cântă la sărbătoarea Floriilor, arată legătura între Învierea lui Lazăr din sâmbăta Floriilor şi Învierea cea de obşte, a tuturor oamenilor: „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredintând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorul morţii, cântăm: Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului“.

Credincioşii care participă cu credinţă şi dragoste la pelerinajul de Florii sunt prieteni ai „Mielului-Hristos“, Cel ce Se aduce pe Sine ca jertfă de Paşti, pentru păcatele noastre. Dar „Mielul-Hristos“ este, în acelaşi timp, „Mirele Bisericii“, Cel ce dăruieşte Miresei Sale bucuria învierii şi a vieţii veşnice (vezi Ioan 3, 29; ÎI Corinteni 11, 2; Gălăţeni 4, 27; Apocalipsa 21, 2). În acest înţeles, pelerinajul de Florii este o mărturie a prieteniei, a frăţietăţii şi a bucuriei în Hristos-Domnul. El adună întru bucurie preoţi, credincioşi şi credincioase din diferite parohii, copii, tineri şi vârstnici, oameni simpli şi oameni de vază din cetate, că să aducă rugăciuni şi cântări de laudă lui Hristos, Iubitorul de oameni şi Biruitorul morţii. Astfel, pelerinajul de Florii este o binecuvântare pentru cetate, un semn al libertăţii de a cauta sfinţenia şi omenia, pacea şi bucuria.

Pelerinajul de Florii are loc după încheierea Postului de patruzeci de zile, post al pocăinţei şi al milosteniei. Icoanele şi florile purtate în procesiune simbolizează lumina şi virtuţile adunate în suflet prin nevoinţele postului. Cu ele întâmpinăm pe Hristos „Cel ce vine în numele Domnului“ în Ierusalimul duhovnicesc, Biserica şi în sufletul omului, ca să-i vindece acestuia patimile cele rele cu jertfă Sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri şi să-i dăruiască slăvita bucurie a Sfintelor Paşti. Ramurile de salcie care sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor simbolizează biruinţa asupra morţii prin învierea lui Lazăr şi prevestesc biruinţa asupra morţii prin Învierea lui Hristos.

Astăzi, la pelerinajul de Florii participă toţi cei ce doresc să fie peste timp în comuniune cu toţi creştinii iubitori de Hristos şi de Biserică, dornici de a primi binecuvântarea lui Hristos pentru ei, pentru familiile lor şi pentru oraşul sau comuna în care vieţuiesc. 

SFAT PENTRU PARINTI

“Şcoala trebuie să urmărească tot timpul ca tânărul să părăsească băncile ei nu ca specialist, 

ci ca o personalitate armonioasă.”                

                 (Albert Einstein)

           

            Şcoala presupune trecerea într-un ritm mai ordonat şi în acelaşi timp mai accelerat, solicitând din partea copilului un efort mai mare pentru a se adapta şi a răspunde tuturor cerinţelor. Este o etapă care face trecerea spre creşterea autonomiei şi responsabilităţii.

           Şcoala trebuie prezentată ca o nouă etapă în dezvoltarea copilului. Aici copilul va face primul pas care-l va ajuta să pătrundă singur în minunata lume a poveştilor.

           Pentru copil şcoala reprezintă o noutate şi de aceea părinţii trebuie să fie atenţi la felul cum prezintă informaţiile.

           Şcoala trebuie prezentată ca locul unde ne face plăcere să mergem, locul unde ne vom potoli setea de cunoaştere, locul unde ne vom face prieteni noi.

            Participarea activă a copilului la orele de clasă nu trebuie încurajată doar verbal sau forţată prin ameninţări şi pedepse. Incapacitatea copilului de a prelua iniţiativa la ore poate proveni dintr-o timiditate accentuată, frica de a vorbi în public, interesul scăzut pentru materii sau nesiguranţă în propriile forţe. Înainte de a-ţi obliga copilul să răspundă la lecţii, află care sunt cauzele şi ajută-l să le depăşească, pentru ca participarea lui la clasă să vină în mod natural!

Potrivit specialistului în educaţie Claire Milam, din Texas, încrederea în sine reprezintă o componentă esenţială în relaţiile de familie şi şcolare ale copilului. Aceasta trebuie consolidată în viaţa celui mic de la vârste fragede, în cadrul familiei şi prietenilor, pentru ca la şcoală, copilul să capete încredere în el şi să prindă curajul de a răspunde în faţa clasei ori la întrebările profesorilor.

Iată câteva sfaturi pentru părinţi, vizând o serie de principii morale de ordin practic, privind educaţia copiilor în mediul familial.

§         Obişnuieşte-l pe copil să respecte regulile, însă nu-l obliga, nu impune şi evită cuvântul “trebuie”! Prin poveşti, îi poţi insufla valorile pe care doreşti să le transmiţi copilului tău. Educă-i gustul pentru libertate şi învaţă-l să îndrăznească. Învaţă-l că are voie orice, atâta timp cât respectă legea, morala şi normele bunului simţ.

§         Organizează timpul. Învaţă copilul să fie punctual, să preţuiască timpul propriu şi pe al altora, să fie serios, riguros şi disciplinat.

§         Fără violenţă. Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Ca părinţi, este de preferat să evităm vocile ridicate, tensiunea, nemulţumirile exprimate în mod violent, reproşurile sau cuvintele urâte. Chiar dacă a doua zi acestea nu se văd neapărat în comportamentul copilului, cu timpul îşi vor pune amprenta asupra personalităţii lui de mai târziu. Ai grijă să nu-i lezezi demnitatea în faţa colegilor făcându-i observaţii negative în public. Ascultă-i pe fiecare dintre ei şi încearcă să îi înveţi comportamentele pozitive prin puterea exemplului. Arată-i cum să răspundă colegilor violenţi, spune-i să nu treacă sub tăcere ce i se întâmplă, să anunţe profesorii şi părinţii imediat, să plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a nu deveni victimă, să nu răspundă prin violenţă la violenţe.

§         Practica bunele maniere. Învaţă-l să se comporte civilizat mai ales în public: să cedeze locul în autobuz; să nu vorbească zgomotos, ci discret şi politicos; să salute; să aplaneze conflictele; să fie atent şi grijuliu cu copiii mai mici, cu cei nevoiaşi sau cu dizabilităţi; să respecte mediul şi să aibă grijă unde aruncă resturile alimentare; să folosească  expresiile “te rog” şi “îmi dai voie”, “îmi cer scuze”, “îmi pare rău” sau “pot să te ajut?”. Învaţă copilul să îi pese de felul în care păstrează lucrurile şi să deprindă responsabilitatea de a se îngriji de el şi de ceilalţi.

§         Cărţi sau computer? Important este rolul pe care îl îndeplineşte computerul. Propune-i copilului  jocuri şi programe educative pe calculator, din care să înveţe atât noi cunoştinţe, cât şi noi comportamente. Ar fi preferabil ca primele învăţăminte ale copilului să fie desprinse din cărţi şi lecturi, gustând savoarea poveştilor, spiritul lecturii, vocabularul bogat, simţul estetic şi latura moral-emoţională. Controlează-i lecturile, comentaţi-le împreună, dezbateţi soarta personajelor, principiile lor de viaţă şi desprindeţi morala.

§         Conversaţie, nu televizor. Rolul pasiv de telespectator nu-i potenţează imaginaţia. Dacă ştii să-i stârneşti curiozitatea, îţi va pune o mulţime de întrebări şi aşa veţi începe o discuţie interesantă. Păşiţi împreună pragul teatrelor, muzeelor şi daţi importanţă sportului şi plimbărilor în aer liber.

§         Bucură-te de copiii tăi! Arată-le dragostea la fiecare pas. Bucură-te împreună cu ei de aventura şcolii! Într-o bună zi vei realiza că au crescut şi că ai trăit alături de ei, cei mai frumoşi ani, anii copilăriei.

METODE ŞI INSTRUMENTE DE CUNOAŞTERE A PERSONALITĂŢII ELEVILOR

Cunoaşterea unui aspect al realităţii nu se reduce la a acumula totalitatea informaţiilor cu privire la aspectul respectiv (de exemplu, elevul). Un profesor cunoaşte numeroase date despre elevii săi, dar cunoaşterea este complexă doar atunci când îşi propune în mod special acest lucru şi când realizează demersuri în acest sens.

În psihologie, a cunoaşte înseamnă „a descifra formula psihologică individuală” (Holban, 1978), altfel spus a-i cunoaşte personalitatea, cu toţi factorii implicaţi (fizici, fiziologici, psihologici, culturali), precum şi stilul personal de a se relaţiona la mediu.

A cunoaşte elevul presupune a-l cunoaşte astfel încât să-l putem îndruma, adică să-i punem un diagnostic, dar şi un prognostic. Cunoaşterea personalităţii elevului se realizează concomitent cu cea a condiţiilor de mediu familial, social, şcolar în care elevul a crescut şi s-a dezvoltat. Cunoaşterea trebuie să fie una unitară, să abordeze simultan toate aspectele şi în dinamica lor, în corelaţie cu mediul exterior.

Cunoaşterea fiecărui elev este una din cele mai importante provocări pentru un cadru didactic. Într-o abordare complexă şi atractivă, fiecare elev va fi tratat în mod special, ca o individualitate unică şi nu ca parte a unui grup. Responsabilitatea cunoaşterii elevilor, pentru a le descoperi şi a le dezvolta potenţialul, pentru a-i ajuta pe ei să se cunoască, pentru dezvoltarea încrederii în sine este „startul” pentru reuşita activităţii educaţionale. Dezvoltarea materialelor de învăţare adecvate nevoilor individuale şi potenţialului constituie baza formării abilităţilor utile în timpul şcolii, dar mai ales după aceea.

Azi, elevii au nevoie de profesori care să-i ajute să se cunoască, să se descopere pe ei înşişi, dar care să-i ajute să descopere cunoaşterea şi „să înoate” în oceanul informaţional, prin dezvoltarea celor opt competenţe cheie.

Cunoaşterea este putere. Cunoaşterea elevilor, deşi nu este o temă nouă, însă mereu actuală, reprezintă „puterea” pentru dezvoltarea unui management eficient al clasei şi asigurarea de şanse egale/ echitabile, optimizarea procesului de predare–învăţare în raport cu nevoile identificate, adaptarea la cerinţele şcolii, dezvoltarea fiecărui copil prin valorizarea particularităţilor psihoindividuale.

Mihai Golu consideră că următoarele principii sunt direcţii de acţiune funcţionale pentru profesorii şi diriginţii care investighează cunoaşterea elevilor:

      Abordarea unitară a personalităţii elevului (sistemul psihic uman);

      Anticiparea dezvoltării personalităţii elevului (resursele de învăţare);

      Autodeterminarea personalităţii elevului (relaţii sociale, şcolare, personale).

În Dicţionarul de Pedagogie, se evidenţiază cunoaşterea elevilor ca o premisă pentru individualizarea procesului de predare–învăţare–evaluare: „acţiunea de adaptare a activităţii didactice la particularităţile fiecărui obiect al educaţiei, care asigură o dezvoltare integrală optimă şi o orientare eficientă a aptitudinilor proprii, cu scopul integrării creatoare în activitatea socială.

Concepţia despre sine se referă succint la percepţia personală şi percepţia celorlalţi despre sine. Eul cognitiv, Eul fizic, Eul social, Eul profesional, Eul emoţional, Eul spiritual sunt componente importante ale abordării procesului cunoaşterii de sine şi imaginii de sine, care durează, practic, toată viaţa. Succesele şi eşecurile trăite, interacţiunile cu ceilalţi, manifestarea calităţilor, caracteristicilor, valorilor, resurselor, intereselor, abilităţilor, competenţelor, atitudinilor reprezintă oportunităţi pentru cunoaştere şi autocunoaştere, pentru construirea propriei identităţi, a încrederii în sine, ca „miez” pentru asigurarea succesului la şcoală şi în viaţă.

Elevii iubesc să descopere, să fie detectivi, să se joace, chiar şi adolescenţii, atât de sofisticaţi emoţional. Este un mod interesant de a ne cunoaşte unii cu ceilalţi şi de a afla lucruri importante sub formă de jocuri interactive. De fiecare dată trebuie analizate aceste experienţe pentru a le conştientiza. O imagine face cât o mie de cuvinte.

„Cercetarea” elevului, realizată prin diferite metode clasice (observaţia, chestionarul, fişa şcolară, teste psihologice, sociometrice, biografia, autobiografia, analiza produselor activităţii, experimentul), dar şi tehnici empirice (activităţi de autocunoaştere/intercunoaştere, jurnal, observaţii spontane, consemnări factuale) pune în valoare „faptele şi informaţiile” semnificative despre stadiul şi evoluţia personalităţii acestuia.

Nivelul de realizare a unor capacităţi psihologice (atenţia, memoria, limbajul, gândirea, temperamentul, inteligenţa, caracterul) se raportează la baremul de normalitate prin indicatorii obţinuţi. Identificarea resurselor de progres şi elaborarea planului de acţiune sunt sarcini de bază pentru cadru didactic, pentru echipa de intervenţie, cadre didactice, diriginţi, colegi, părinţi, psihologi, pedagogi, logopezi, manageri şcolari, asistenţi sociali.

În procesul de cunoaştere al elevilor, instruirea/educaţia diferenţiată este răspunsul pe care-l dă cadrul didactic diversităţii de manifestare a elevilor.

Astfel...

      conţinutul, procesul, produsul şi mediul de învăţare se poate diferenţia după profilurile de inteligenţă, nevoile şi interesele elevilor;

      parcurgerea materiei se poate face în conformitate cu ritmurile diferite de învăţare ale elevilor;

      evaluarea este văzută ca un proces formativ, permanent, continuu.

Înţelegerea şi cunoaşterea personalităţii unui elev sau a oricărei fiinţe umane, a determinat o explozie a tendinţelor de cuantificare şi de cunoaştere a persoanei cu ajutorul testelor, psihotehnicii şi a psihologiei aplicate.

Practica pedagogică demonstrează că în domeniul instrucţiei şi al educaţiei, strategiile didactice identice generează rezultate diferite. Pentru o acţiune eficientă, orice educator trebuie să renunţe la tipare unice şi la prejudecăţi şi să-şi direcţioneze acţiunea bazându-se pe cunoaşterea capacităţilor, intereselor şi atitudinilor elevilor. Fiecare educator trebuie să caute în elevul său ceea ce este mai bun şi să pună în valoare potenţialităţile fiecăruia. Tendinţa actuală de individualizare a formării şi instruirii, impune dezvolatrea la profesori a imţului diagnostic şi utilizarea unor metodologii adecvate de cunaoştere.

Pentru a diagnostica şi a interveni corect, profesorul trebuie să identifice precis dificultăţile de învăţare, trebuie să ajungă la rădăcina problemei. Pentru a cunoaşte capacităţile fiecărui elev, profesorul trebuie să efectueze mai multe probe pentru testarea fiecărei sarcini dintr-o “ierarhie a procesului de învăţare”, iar rezultatele vor indica ce sarcini pot fi sau nu îndeplinite de fiecare elev.

Există o tendinţă unanim acceptată de împărţire a metodelor de cunoaştere în două categorii: metode clinice (observaţia, convorbirea şi metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul). Din punctul de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cât mai amănunţită a persoanei, în timp ce metodele psihometrice se orientează spre stabilirea rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. De aceea, orientarea predominantă în cazul metodelor clinice este cea calitativă, iar în cazul metodelor psihometrice este cea cantitativă.

În legătură cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice sunt mult mai exacte, specificându-se de fiecare dată limitele de eroare. Metodele clinice au un grad mai scăzut de obiectivitate, deoarece depind de subiectivitatea celui care face analiza.

Voi vorbi despre metoda psihometrică de cunoaştere, mai precis despre: chestionar, test şi experiment.

Chestionarul este un set de întrebări, bine organizate şi structurate pentru a obţine date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup de personane, şi ale căror răspunsuri sunt consemnate în scris. Este cea mai obişnuită metodă de colectare a datelor şi se bazează pe autoraportările subiecţilor la propriile lor percepţii, atitudini sau comportamente, mai ales când investigaţia cuprinde o populaţie mai largă.

Marele avantaj al chestionarului este că valorizează introspecţia şi prin aceasta investigatorul măsoară percepţii, atitudini şi emoţii subiective. Pot fi repetate şi prin observaţie, dar legăturile dintre comportament şi unele stări interne nu sunt mereu reale.

Principalul dezavantaj este acela că noi nu suntem siguri dacă persoanele dau raportări ale propriilor simţăminte. Tendinţa de faţadă pe care unii o manifestă, îi determină să-şi ascundă sentimentele şi atitudinile care nu sunt acceptate social. Acest dezavantaj este sporit în cazul chestionarului faţă de convorbire, deoarece nu există un contact direct cu subiectul şi nu avem indicii cu privire la sinceritatea răspunsurilor.

Metoda testelor – deşi este una dintre cele mai folosite metode pentru cunoaşterea psihologică a persoanei, nu se recomandă a fi utilizată decât de specialişti şi atunci cu mare prudenţă, interpretarea rezultatelor făcându-se numai în funcţie de valoarea diagnosticată a testului.

Funcţia principală a testelor psihologice este de a măsura diferenţele dintre indivizi în diferite situaţii. Cu ajutorul testelor putem obţine, într-un timp relativ scurt, informaţii destul de precise, cuantificabile, obiective şi se poate formula un prognostic. Există numeroase definiţii date testului, dar într-o definiţie sintetică este o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare, al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date. Elaborarea unui test presupune o activitate de cercetare laborioasă prin care se stabilesc structura internă a testului, aspectele psihologice, precum şi sistemul de evaluare şi valoarea pe care o are pentru cunoaştere şi predicţie.

În acest fel, putem distinge următoarele categorii de teste:

      teste de inteligenţă şi dezvoltare mintală care măsoară aptitudinea cognitivă generală;

      teste de aptitudini şi capacităţi care măsoară aptitudinile de grup cele specifice;

      teste de personalitate care măsoară însuşiri de temperament şi caracter, iar acestea se împart în două categorii: teste obiective de personalitate şi tehnici proiective în încercarea de a studia inconştientul;

      teste de cunoştinţă sau docimologice care măsoară nivelul cunoştinţelor acumulate de subiecţi.

Testele psihologice în selecţie sunt instrumente în grup şi îşi găsesc cel mai bine aplicaţia în selecţia nivelului educaţional şi sunt mult mai bune decât interviurile sau recomandările profsorului.

Prin perfecţionarea şi validarea lor, testele pot să aducă o contribuţie importantă la identificarea factorilor ce conduc la succes sau eşec, deci la dezvoltarea teoriilor din domeniul psihologiei educaţionale.